marți, 22 decembrie 2009

În "Principii de estetică", G. Călinescu afirma că „poezia, adică sentimentul nostru de poezie există. Asupra acestui punct nu mai e nici o îndoială. Poezia nu se poate însă defini, ci numai descrie, fiindcă ea nu e o stare universală, ci un aspect sufletesc particular cîtorva indivizi. Orice om aude şi vede, afară de puţine excepţii. Simţul pentru poezie e însă excepţional”. Acest „simţ pentru poezie” se referă, cu siguranţă, atît la cei care o creează, cît şi la cei care o citesc. El este excepţional, dar, asemenea poeziei, există, şi de multe ori acolo unde nu-l căutăm. Poezia nu rezidă neapărat într-o personalitate complexă, ea nu trebuie să fie opera unui monstru de erudiţie, nici urmarea unor sute de metri cubi de lectură. Dimpotrivă, există păreri în virtutea cărora cultura sau avansarea în studiu inhibă creaţia, temperează elanul, ucide entuziasmul, interzice talentul. Mulţi poeţi (Nerval, Rimbaud, Poe, Labiş, Doinaş chiar) au atins apex-ul creaţiei la vîrste fragede, înainte de a-şi fi început măcar studiile de specialitate. Există un farmec incontestabil în ignoranţă (desigur, cînd aceasta nu se transformă în prostie), şi măiestria lirică însoţind-o e cu atît mai interesantă. Să ne gîndim la Dimitrie Stelaru, la Arghezi, la Mircea Dinescu: oare dacă ar fi urmat o şcoală de filologie, şi-ar mai fi permis să aibă aceeaşi libertate în exprimare? Aproape sigur că nu.

Că şcoala e o formă mascată de constrîngere s-a mai spus. Că educaţia cu forţa nu e educaţie, de asemenea. Că valorile pot sălăşlui în cele mai promiscue forme de expresie, că înzestrarea nu face discriminări – adăugăm noi. Continuînd raţionamentul, se poate constata dramatismul afirmaţiei lui Călinescu: oamenii care posedă acest simţ al poeziei nu numai că sînt puţini, dar ei sînt şi răspîndiţi, în medii diverse, unele deloc stimulatoare.

Un asemenea mediu, profund neacademic, este cel al muzicii aşa-zis „uşoare”, adică accesibilă maselor, nu elitelor. Aici, poezia nu prea are acces, din cele mai naturale motive: cîntată, poezia îşi pierde din expresivitate, numai cîteva tipuri de poezie se pot cînta, şi numai anumite genuri muzicale încurajează (sau utilizează) poezie. Se manifestă o incompatibilitate (oarecum inexplicabilă) între versul liric şi versul muzical. O singură direcţie a muzicii cîntă poezie, făcîndu-şi din asta o profesiune de credinţă: folk-ul. Dar dacă folkiştii se străduiesc să aibă versuri elevate, poezii cunoscute în genere, muzica lor devine redundantă, bazîndu-se pe cîteva reţete, cîteva acorduri, cîteva linii melodice, eşuînd în tonuri elegiace şi lamentaţii obositoare. În alte registre muzicale, poezia nu-şi prea găseşte locul: în metal primează goticul, cu doza lui considerabilă de subliterar, jazz-ul este o muzică predominant instrumentală, versurile, cînd apar, însoţesc doar instrumentele, pop-ul „înalt” trebuie să aibă totuşi versuri aceesibile, care să impresioneze masele, făcînd astfel compromisuri. Atunci cînd muzica de calitate întîlneşte poezia, se nasc interpretări şi trupe monumentale: clasicii Pink Floyd, Simon&Garfunkel, Charles Aznavour, Tudor Gheorghe sau mai noile System of a Down, Laura Marling, Carla Bruni, Arctic Monkeys. Astfel de cazuri sînt excepţii care nu fac decît să confirme regula formulată mai sus, conform căreia poezia şi muzica (modernă!) nu prea fac casă bună.

În aceste condiţii, în compania selectă a genurilor şi numelor ilustre de mai sus, să vorbeşti despre muzica rap e aproape o blasfemie. Şi totuşi, se poate spune că jazz-ul, de exemplu, şi rap/hip hop-ul au cîteva lucruri în comun – există voci care consideră că primele forme de rap erau, de fapt, jazz poetry; oricum, populaţia de culoare a ghetourilor americane este creatoarea ambelor stiluri. „Jazz-ul nu se putea dansa”, spune DJ Kool Herc, „aşa că am inventat hip hop-ul”. Aceste chestiuni sînt însă secundare, şi oricum asupra lor se va reveni pe parcursul lucrării. Ce interesează acum e hip hop-ul românesc: cu o istorie mult mai scurtă şi cu nişte nume mult mai puţin răsunătoare, acesta prezintă totuşi interes, prin prisma unor artişti tineri, inventivi, inteligenţi şi, mai ales, implicaţi social. Convingerea noastră este că aceşti oameni fac poezie, în mod aproape involuntar (oricum, dacă li s-ar pune astfel problema, ar nega vehement, şi nu neapărat din modestie). Muzica acestor artişti este adesea mai mult decît mesaj, mai mult decît joc de cuvinte, mai mult decît atitudine. Poezia lor nu respectă nici un program, nu se încadrează în nici un curent, nu trădează influenţe din partea nici unui precursor, şi este, prin prisma acestor însuşiri, cu atît mai originală şi mai valoroasă.



miercuri, 7 ianuarie 2009

misoginismul sexual

trebuie să admitem că sîntem oameni. ca urmare, facem sex.

romantic, pervers, pasional, excentric, fanatic, obsesiv, plicticos, cu prietena, cu soţia, cu amanta, cu tîrfele, în grup, sexul ne umple zilele, ne relaxează, ne deconectează, ne place.

freud zicea că ar fi scopul nostru în viaţă. că acţiunile noastre îl au, în subconştient, ca unică motivaţie. că e mai mult decît o trebuinţă sau o nevoie. că dacă nu te gîndeşti la sex înnebuneşti.

lumea l-a contrazis atunci, s-a scandalizat, l-a crezut nebun şi l-a anihilat.

azi, vedem mai bine ca nicicînd cîtă dreptate avea. sexul nu numai că face parte din viaţa noastră, dar ne e mîndră călăuză şi demn conducător, oricum am privi problema. nu ne putem lipsi de el (nu demult rîdeam de un prieten care zicea că se va sinucide în clipa în care va deveni impotent), ba, mai mult, ne ocupă (zic eternii "cercetători americani") jumătate din gîndurile fiecărei zile şi trei sferturi (!) din visele fiecărei nopţi.

mie, unuia, cifrele astea mi se par alarmante. înseamnă fie că psihicul nostru, al tuturor, e niţel dereglat (la drept vorbind, cine s-ar putea socoti perfect sănătos la cap în toată nebunia zilelor noastre?), fie că sexul a devenit, cumva, supraapreciat: suprema plăcere, nu există nimic dincolo de el.

sînt un naiv, aşa că îmi place să cred în a doua variantă ca fiind cea corectă.

ce-i de făcut?

trebuie să inventăm altceva. altceva, care să ne provoace la fel de multă plăcere, la fel de condensată, cu la fel de puţin efort şi în timp la fel de scurt.

droguri? murim prea repede, nu apucăm să ne bucurăm. şi costă mult.

dragoste? prea mult efort, prea puţină fericire (de fapt, nici nu apucăm să ne dăm seama că sîntem fericiţi, fericirea o resimţim după, cînd o şi regretăm).

cunoaştere? (aproape) orice informaţie e la un click distanţă, dracu să-l ia de internet.

altceva.

altceva.

altceva.